Jurământul fals

82. Sperjurul (Jurământul fals, mincinos, nedrept).

Un negustor din Breslau (denumirea germană a oraşului polonez Wroclaw) voind să facă o călătorie şi având mulţi bani în locuinţa sa, rugă pe stăpânul casei să-i păstreze până se va întoarce. Stăpânul făgădui bucuros. Dar când negustorul se întoarse şi ceru banii înapoi, celălalt spuse că n-a primit nimic, aşa că negustorul trebui să-l cheme în judecată în faţa tribunalului. Proprietarul casei, fiind pus să jure, dădu uşierului să-i ţină bastonul, mai înainte de a jura. În acest baston care era gol pe dinăuntru, el ascunsese banii negustorului şi i-a dat uşierului, crezând că dacă în timpul jurământului, banii sunt în mâna altuia, el poate jura cu mâna pe conştiinţă că n-are banii negustorului. Este uşor de închipuit, cât de indignat a trebuit să fie negustorul, văzând cum acel om jura strâmb, fără ruşine şi teamă de Cel de Sus. Dar pedeapsa lui Dumnezeu nu a întârziat. Proprietarul casei fu achitat (eliberat) şi plecă din tribunal, însă în timp ce cobora treptele tribunalului fiind tulburat de jurământul pe care-l făcuse se împiedică în baston se rostogoli până la ultima treaptă a scărilor, rupându-şi piciorul.
Tocmai atunci i se rupse şi bastonul şi ieşiră la iveală banii ascunşi. Toţi cei de faţă au rămas uluiţi şi îngroziţi, cât de repede şi de tare a pedepsit Dumnezeu pe cel care a jurat strâmb.
Faptul acesta este unul adevărat petrecut în oraşul Breslau şi se aminteşte de el într-un basorelief, săpat pe piedestalul unei statui a Dreptăţii chiar pe scările tribunalului, unde se poate vedea şi în ziua de azi.

Modestia

81. Modestia.

În anul 1807, se pornise o foamete cumplită. Nu aveau oamenii ce mânca şi mureau cu sutele de foame.
În târgul Hârlău, un om credincois, cu inimă bună şi avut, chemă pe mai mulţi copii săraci şi le spuse:
— Măi copii, în coşul acesta este câte o pâine pentru fiecare dintre voi. Să veniţi în fiecare zi să vă luaţi pâinica, până ce se va îndura bunul Dumnezeu şi ne va trimite zile mai bune.
Copiii dădură năvală la coş, întrecându-se fiecare să apuce pâinea ce i se părea mai mare şi mai frumoasă şi apoi plecară, fară să mulţumească binefăcătorului lor. Dintre toţi, numai Irina, o fetiţă îmbrăcată în haine sărăcuţe, dar curate, stătu la o parte, luă pâinea cea mai mică, ce rămăsese în coş, apoi sărută mâna binefăcătorului şi plecă bucuroasă acasă.
A doua zi copiii veniră din nou şi se purtară ca întâia oară. Biata Irina luă şi de data aceasta o pâine abia pe jumătate decât a celorlalţi.
Când aduse pâinea acasă la mama ai, care era bolnavă, şi când aceasta o frânse în două, căzură din ea mai mulţi bani de argint. Cei ai casei rămaseră uimiţi.
Du banii înapoi îi spuse mama, căci desigur din greşeală au căzut în aluat.
Irina luă banii, alergă repede şi-i întinse binefăcătorului ei. Dar el o privi lung şi-i zise:
— Ia-ţi banii, micuţă fetiţă, căci nu este nici o greşeală. Dinadins am spus să se pună aceşti bani în pâinea cea mică, pentru a-ţi răsplăti modestia şi cuminţenia ta. Fii şi de aici înainte tot aşa de bună, de blândă, de modestă, căci într-o bună zi ca şi în pâinea aceasta, pe neaşteptate, viaţa îţi va aduce bucuria unei bogăţii meritate.
Morala: E mai frumoasă bogăţia, când ţi-o aduce modestia.

Să nu fim linguşitori

80. Să nu fim linguşitori.

Un rege al Persiei, voind să-şi aleagă un sfetnic bun, a chemat la palat într-o zi pe cinci dintre cetăţenii cei mai de vază din oraş şi le-a zis:
Iată, am cinci inele pe degetele mele; ele vor fi plata sincerităţii voastre. Spuneţi-mi fără linguşire: ce credeţi voi despre puterea şi mărirea mea?
Ei, uimiţi de frumuseţea diamantelor de pe inele şi voind să le aibă, răspunseră regelui cu multe laude pe care nu se cuvenea să le spună decât lui Dumnezeu.
Regele părea mulţumit şi dădu rând pe rând 4 inele. Pentru că al cincilea, tăcea, regele l-a îndemnat să-şi spună părerea.
— Eu cred, zise acesta, altfel decât cred cei care au vorbit înaintea mea. Eu cred că toată puterea, o rege, o ai de la Dumnezeu şi ţi-a fost dată pentru binele poporului ce-l stăpâneşti şi odată va trebui să dai socoteală de felul cum ai întrebuinţat-o.
— Şi eu cred tot aşa, zise regele cu mulţumire. Dar ţie nu-ţi dau inelul, ci încrederea şi prietenia mea. Vei sta mereu lângă mine, ca sfetnic al meu, căci în tine am găsit omul şi prietenul sincer pe care-l căutam.
A doua zi, cei patru veniră foarte grăbiţi să spună regelui că negustorul de la care a cumpărat inelele cu diamante sunt false.
Dar regele le zise:
— Ce, voi credeţi că eu nu ştiu că diamantele sunt false? Eu le-am comandat astfel. V-am plătit cinstit. Voi mi-aţi dat laude false, eu v-am dăruit diamantele false. V-am plătit cu aceeaşi măsură, de ce vă mai plângeţi?!

Conştiinţa

79. Conştiinţa.

Un om veni la preotul său, spunând că are ceva pe conştiinţă şi voieşte să se spovedească.
— Lucrul acesta, zise el, mă apasă pe suflet zi şi noapte şi nu-mi dă pic de odihnă.
— Dar ce este?
— Nu îndrăznesc să spun, părinte, este prea greu!
— Trebuie totuşi să te mărturiseşti, căci astfel nu vei avea odihnă şi pace.
— Am furat!!!
— Ce anume ai furat?
— O funie!
— Dacă e aşa, zise preotul, du funia înapoi la cel de la care ai luat-o, cere-i iertare, spunându-i că-ţi pare rău de ce ai făcut, şi totul va fi bine.
După câteva zile, hoţul veni din nou şi-i spuse preotului că nu-şi redobândeşte liniştea sufletească.
Preotul îi zise atunci:
— Mi-ai spus tot?
— Nu.
— Atunci spune-mi adevărul întreg!
— Apăi, continuă omul mărturisirea, era ceva la capătul funiei.
— Ce era?
— Era… era… o vacă!

Să spui totdeauna adevărul

78. Să spui totdeauna adevărul.

Un corb îşi făcuse cuibul pe o insulă. Într-o zi se hotăra să-şi treacă puii pe uscat dincolo de apă. Luă unul să-l treacă peste apă, dar ajungând la mijlocul drumului, corbul cel bătrân se simţi obosit, îşi încetini zborul şi se gândi: „Acum când eu mai sunt încă în putere şi el este slab, pot să-l mai ridic în văzduh, dar când el va mai creşte iar eu voi mai îmbătrâni, oare îşi va mai aduce aminte de îngrijirile mele şi mă va duce şi el din loc în loc?” Şi corbul bătrân îşi întrebă puiul:
— Când tu vei fi mai mare şi eu voi fi bătrân şi slab, mă vei ajuta sau nu? Spune-mi drept!
Puiul de corb de frică să nu-i dea drumul în apă răspunse:
— Da, te voi ajuta! Dar corbul cel bătrân nu-şi crezu puiul îşi deschise ghiarele şi puiul căzu în apă şi se înecă.
La fel se întâmplă şi cu cel de-al doilea pui de corb, ca şi cu cel dintâi.
Corbul cel bătrân se întoarse la cuib ca să-şi ia pe cel de-al treilea pui, singurul care-i mai rămăsese. II luă şi se îndreptă în zbor peste apă. În acelaşi loc, osteneala îl cuprinse din nou şi îşi întrebă puiul:
— Oare vei îngriji de mine, când tu vei fi mai mare iar eu voi fi bătrân şi slab?
Puiul de corb răspunse:
— Cred că nu.
— De ce? întrebă tatăl.
— Iată de ce! Când tu vei fi bătrân şi slab, eu voi fi puternic, dar voi avea cuibul meu şi puii mei, cărora va trebui să le dau de mâncare şi să-i îngrijesc.
Atunci corbul cel bătrân se gândi: „Spune adevărul şi ca răsplată îl voi duce peste apă până la ţărm şi-l voi îngriji până va fi pe picioarele lui, puternic şi capabil să-şi facă cuib.

Convertirea lui Clovis

77. Convertirea lui Clovis.

Clovis, regele francilor, s-a creştinat în urma unei făgăduinţe. El se căsătorise cu o creştină, numita Clotilda, care se silea din toate puterile să-şi aducă soţul la adevărata credinţă. Plecând el în război împotriva Alemanilor (Germanilor) la despăţire ea îi spuse:
— Nu-ţi pune nădejdea în idoli, ci în Dumnezeul cel Adevărat, Care este atotputernic şi-ţi poate da biruinţa asupra vrăjmaşilor tăi.
În bătălia hotărâtoare de la Tolbiac – Alsacia – armata lui Clovis începu să se retragă şi ar fi fost cu siguranţă biruită, dacă regele, aducându-şi aminte de cuvintele soţiei sale, n-ar fi strigat încrezător:
— Zeii mei m-au părăsit. De aceea, Te rog pe Tine, Doamne Dumnezeule al creştinilor, să-mi dai ajutorul Tău. Dacă Tu mă scapi din mâna vrăjmaşilor mei, am să mă botez şi am să introduc credinţa în regatul meu.
După terminarea acestei rugăciuni, primi vestea că supremul comandant al alemanilor fusese lovit de moarte şi că oştile duşmane, cuprinse de spaimă, fug înapoi în neorânduială.
Clovis a câştigat astfel o bătălie măreaţă. Atunci a strigat:
— Cu adevărat Mare şi Puternic este Dumnezeul creştinilor!
Şi pentru a-şi ţine jurământul, a fost botezat în acelaşi an de către Ep. Remigius în catedrala din Reims împreună cu 3000 de fruntaşi ai Regatului său (anul 406 d. Hr.).

Jurământul

76. Jurământul făcut trebuie împlinit „Lucrul făgăduit, pentru un om cinstit e ca şi împlinit”

Un soldat tânăr, căruia îi plăcea băutura, o dată, fiind beat, sări la colonelul care-i dăduse un ordin şi-l lovi peste obraz. După legile militare, soldatul trebuia pedepsit cu moartea. Colonelul intră la soldat în închisoare şi-i zise:
— Ai făcut o mare greşeală.
Ştiu, răspunse tânărul. Cunosc legea şi sunt gata să primesc pedeapsa cu moartea.
— Dar nu vei muri, spuse colonelul. Am obţinut graţierea ta, însă cu condiţia că nu te vei mai îmbăta niciodată de acum înainte.
— Degeaba, domnule colonel. Când încep să beau, nu mă mai pot opri; mai bine nu mai făgăduiesc, căci tot nu pot să mă ţin de cuvânt.
— Atunci promite-mi că n-ai să mai bei vin niciodată, căci vinul am văzut că-ţi face cel mai rău. Jură că nu vei mai pune vin în gură, cât vei trăi.
Soldatul oftă din suflet.
— Va să zică, vrei mai bine să fii împuşcat mâine dimineaţă, decât să renunţi la a bea vin toată viaţa?
— Dar cine-mi garantează mie, spuse soldatul, că eu aş putea să-mi ţin jurământul?
— Cine? răspunse colonelul, demnitatea de om, onoarea şi cinstea de ostaş al ţării. Jură pe onoarea ta!
Ostaşul se gândi câteva clipe şi cu multă seriozitate luă poziţia de drepţi, spunând:
— Jur pe onoarea mea că nu voi mai bea niciodată o picătură de vin măcar!
Au trecut douăzeci de ani. Fostul soldat, acum ajunsese general. Într-o zi întâlni pe fostul lui colonel, bătrân şi slăbit. Colonelul uitase de mult întâmplarea de altădată. Pofti pe general să ciocnească împreună un pahar de vin ales şi se miră, văzând că nu gustă deloc din vinul scump şi strălucitor ca aurul. Generalul se ridică în picioare şi zise:
— Dar ce crezi, domnule colonel, că eu am putut să-mi uit jurământul? Că am uitat închisoarea, condamnarea şi apoi graţierea mea, obţinută de dumneata?
Zicând acestea, se aruncă în braţele bătrânului colonel, care se bucură din tot sufletul văzând că poveţele lui salvaseră de la moarte un om ca acesta, care şi-a ţinut cu străşnicie jurământul toată viaţa, fără şovăire.
Învăţătura: Fără cinste şi onoare, fără respectarea jurământului făcut, nu poate fi cineva creştin, ostaş sau cetăţean adevărat. De aceea lucrul făgăduit, pentru un om cinstit este ca şi împlinit. (Din Manualul de Morală Creştină – cl. A Vl-a al prof. Pr. Gh. Ceauşanu şi Chiriac Dimancea, Bucureşti, 1931)

Eu n-am păcat

75. Eu n-am păcat.

Un om mândru şi necredincios se lăuda mereu că el n-are nevoie de Dumnezeu, din moment ce sufletul lui este ca o coală albă; deci îşi poate trăi viaţa cinstită şi frumoasă fară Hristos.
Într-o zi mergând în excursie cu mai multă lume, ajunse la o mănăstire foarte retrasă, în mijlocul pădurii. Acolo se afla un călugăr vestit prin înţelepciunea sa, iar omul nostru cel mândru voi să stea şi el puţin de vorbă cu bătrânul pustnic.
Ajuns în chilia călugărului, acesta îi vorbi despre Dumnezeu şi despre păcat. Trufaşul se abţinu cât putu, dar la plecare îi zise călugărului;
— Eu n-am nevoie de Dumnezeu, de vreme ce viaţa şi sufletul meu, sunt ca o coală albă de hârtie!
Călugărul, privi spre el, dădu din cap şi-i răspunse zâmbind:
— Bine, bine, să zic şi eu aşa cum zici dumneata, dar atunci bagă bine de seamă să nu-şi scrie Diavolul numele lui pe ea.
Trufaşul tăcu, dar ieşind din chilia călugărului, rămase pe gânduri şi mergând el pe drum începu să se întrebe: „Oare este chiar aşa de albă cum zic?” Şi gândind mai adânc la viaţa şi faptele lui, văzu multe pete! Acum văzându-şi păcatele, i-a fost destul de uşor ca să vadă că are mare nevoie de Dumnezeu!

Să nu îngropăm talentul

74. Să nu îngropăm talentul!

Fiul unui om avut, plecând de acasă spre a învăţa într-un mare oraş la o şcoală superioară, primi de la tatăl său, pe lângă banii necesari călătoriei şi celorlalte nevoi, suma de 2000 de lei. Când îi dădu banii, tatăl îi zise:
— Fiul meu, vei folosi aceşti bani cum vei crede tu mai bine.
Tânărul făgădui şi plecă la studii.
După o bucată bună de vreme, tatăl veni la oraş să-şi vadă fiul şi după ce îl întrebă despre şcoală şi de toate câte a mai făcut, la sfârşit îi spuse:
— Dar cu cei 2000 de lei pe care ţi i-am dat să-i foloseşti cum vei crede tu de cuviinţă, ce-ai făcut?
Bucuros tânărul scoase banii din buzunar, îi arătă şi, crezând că face o mare bucurie tatălui său, el adăugă:
— Uite tată, nici nu m-am atins de ei, i-am păstrat.
Dar părintele său se mâhni şi-i zise:
— Rău ai făcut băiatul meu, căci ai îngropat talentul pe care ţi l-a dat Dumnezeu; trebuia să-l foloseşti, să-i înmulţeşti. Aceasta înseamnă că toată vremea te-ai gândit numai la tine şi n-ai văzut lipsurile şi nevoile din jurul tău!
Fiul a înţeles lecţia dată de tatăl său şi făgădui că în viitor va şti să folosească banii care îi prisoseau; va şti să folosească talentul dat de Dumnezeu.

De ce atâtea suferinţe?

73. De ce atâtea suferinţe?

Un om necăjit veni într-o zi la preot şi-i zise:
— Părinte, de ce oare Dumnezeu îmi dă mie atâtea suferinţe?
Preotul îi răspunse tot prântr-o întrebare:
— Dumneata, te uiţi numai la suferinţele pe care le primeşti, dar te uiţi oare şi la păcatele pe care le săvârşeşti? Sau oare dumneata eşti fără de păcat?
— Cum să fiu fără de păcat, Părinte, că l-aş mânia pe Dumnezeu; am şi eu, ca orice om, păcatele mele.
— Bine zici, spuse preotul şi luând o haină prăfuită din cuier, cu care fusese la un drum lung, îl invită pe omul nostru în curtea casei.
Părintele întinse haina pe o frânghie, luă un băţ şi începu să bată în ea cu putere. Un praf gros se ivi de îndată şi el zise:
— Vezi, omule, praful acesta este păcatul pe care-l avem în haina sufletului nostru şi întocmai ca şi acest praf, păcatul nu va ieşi, dacă sufletul nu va fi lovit cu băţul suferinţelor, înţelegi acum de ce Dumnezeu ne trimite suferinţele?
— Mare adevăr m-ai învăţat părinte; mai bine să-mi dea Dumnezeu multe suferinţe şi să am sufletul curat, decât fără suferinţe şi să-mi ajungă sufletul întinat şi să merg în iad. Slavă Ţie Doamne, zise omul necăjit, căci adevărate sunt cuvintele: „Mari şi minunate sunt lucrurile Tale Doamne!”