Toate articolele scrise de pr.dobrescu

Eu n-am nici un păcat

100. Eu n-am nici un păcat.

— Eu n-am nevoie de Mântuirea lui Iisus, n-am nevoie de Dumnezeu de vreme ce mă ştiu fără păcat, îmi zicea odată un prieten, care într-adevăr ducea o viaţă potolită şi năfacând rău la nimeni.
Eu i-am zis:
— Numai Iisus Hristos este fară de păcat. Noi ceilalţi toţi avem o sumedenie de păcate.
— Oricum, eu nu mă simt păcătos.
— Bine! Eu te voi întreba şi vei vedea că şi tu ai păcate.
Prietenul consimţi.
— Nu te-ai mâniat niciodată?
— Ei, cine nu-i mânios niciodată în viaţa lui?
— N-ai ocărât niciodată, n-ai înjurat, n-ai blestemat sau nici n-ai bârfit?
— Cinstit, vorbind, trebuie să mărturisesc că am cam făcut şi din acestea…
— De câte ori nu ţi-ai călcat cuvântul? De câte ori ai minţit? De câte ori ai invidiat pe altul?
— Nu-mi este în obicei, dar desigur că am făcut şi din acestea câteodată.
— Dar pe cei nevoiaşi i-ai ajutat?
— Asta foarte rar am făcut-o.
— Dar mândrie, clevetire, vorbă deşartă?
— Mai rar, dar şi acestea am făcut.
— De îmbătat, niciodată?
— Ba da, dar numai de câteva ori.
— Jurământul nu ţi l-ai călcat niciodată?
— De vreo trei ori nu l-am îndeplinit.
— La cârciumă te duci?
— Destul de des.
— Dar la Biserică?
— Foarte rar. La botez, la câte-o cununie sau înmormântare.
— Păi vezi, dragul meu, toate acestea ce sunt altceva decât grele şi urâte păcate?
Prietenul tăcea, tulburat. Atunci am adăugat:
— Ce? Crezi că dacă n-ai omorât vreun om şi n-ai furat este de-ajuns, ca să te crezi om fără de păcat? Şi încă ceva: sunt sigur că în fundul conştiinţei tale sunt câteva păcate şi mai grele decât cele pe care mi le-ai spus.
— Cine ţi-a spus? zise el.
— Cine? Siguranţa păcătoşeniei noastre. Cine dintre noi este fără de păcat?
— Nimeni.
— Ştiu de ce te credeai fără de păcat: pentru că nu ţi-ai pus întrebările de adineauri sau, dacă ţi le-ai pus, te-ai ferit să răspunzi.
— Aşa este! Ai dreptate, murmură el, pe gânduri.
Simţii peste mâna mea o mână caldă. Când ne-am privit, am văzut în ochii prietenului meu, dorinţa iertării. De-acuma era salvat, de vreme ce nu se mai credea fără de păcat.

Dragostea, Bunătatea, Iertarea

99. Dragostea. Bunătatea. Iertarea.

Doi oameni se certau. Adică, la drept vorbind, numai unul îl certa pe celălalt. Zicea:
— Ce? Credeai că am fost sincer cu tine? Nu eram, ci râdeam de tine.
Celălalt, blajin, cu bunătate privind la el, răspunse:
— Ştiam.
— Îţi aduci aminte când îţi spunem că ţin la tine? Minţeam.
— Ştiam…
— Când te-am împrumutat am făcut-o ca să te umilesc.
— Ştiam…
— Te-am înşelat când ţi-am spus că te admir pentru activitatea şi succesul tău.
— Ştiam…
Cel ce lovea atât de crud într-un suflet de om, se opri dântr-o dată ca fulgerat de o putere nevăzută. Căscând ochii, şopti:
— Cum, tu ştiai de toate astea, şi-ai tăcut?
— Da…
— Şi nu m-ai urât?
— Nu. Te-am iubit.
Cei doi se priviră. Ceva se prăbuşea într-un suflet. Omul căzu năruit la pământ şi hohotind de plâns, abia putu rosti:
— Mă mai poţi ierta?
Celălalt, plin de bunătate, cu lacrimile pe gene, îi puse mâna pe creştet, spunându-i încet:
— De vreme ce te iubeam, te-am şi iertat.

Icoana

98. Icoana.

Am cunoscut pe cineva ce-şi zicea creştin, dar care stăpânit de o ascunsă trufie, ducea un crunt război cu icoanele Bisericii noastre, predicând oricând şi oriunde prăvălirea la pământ a icoanelor, a acestor scumpe diamante creştine.
Eu tăcem şi-l compătimeam, ştiind bine că apucase pe căi greşite. Dar întâmplarea mă duse într-o bună zi în casa acestui om şi, fireşte, după un început de convorbire, prietenul izbucni furios tot împotriva icoanelor: Ia, lăsaţi-mă în pace cu icoanele voastre. Să nu le mai văd. Ele sunt chip cioplit, sunt idoli. Dac-ar fi după mine, le-aş călca în picioare, uite aşa.
Atunci liniştit, dar hotărât să nu-l mai las de data asta scosei din cui un tablou care înfăţişa un bătrân şi zisei:
— Te rog fii bun şi calcă în picioare acest tablou!
El mă privi şi-mi răspunse:
— N-aş face asta pentru nimic în lume; fotografia reprezintă pe străbunicul meu după tată. Ar fi o nebunie.
— Atunci, dragul meu, cum de nu-ţi este ruşine să tot spui că ai călca în picioare icoanele Bisericii noastre strămoşeşti când ele înfăţişează tocmai chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului al sfinţilor din care ne tragem sufleteşte; chipuri păstrate mii de ani de toţi cei care au fost înaintea noastră şi date nouă moştenire să le ducem mai departe până la plinirea vremurilor prin credinţa noastră. Cum să călcăm în picioare ce avem mai scump şi mai sfânt? Adică te superi şi nu-ţi vine a crede că ai putea călca în picioare, această fotografie a străbunicului dumitale, dar strigi în gura mare că ai călca în picioare dragele şi scumpele noastre „fotografii” ale Mântuitorului, ale Maicii Sale şi ale sfinţilor? Nu, dragul meu, nu mai asculta şoapta vrăjmaşului, ci mergi pe drumul care ne vine din veci spre veci, până vom ajunge să dăm faţă cu însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos!
Mersei apoi spre perete şi pusei la loc fotografia străbunicului, care mi se păru că ia înfăţişarea unei icoane vechi. Prietenul nu mai zise nimic, dar când i-am strâns mâna la plecare am simţit că pornirea împotriva icoanelor pierise din sufletul lui, care de obicei nu era un suflet rău.

Rugăciunea pentru altul

97. Rugăciunea pentru altul.

Într-o zi, îmi istorisea un prieten, mă aflam în vizită la o familie. O femeie cu privirea blajină povestea celor din jur că o cunoscută a ei are o fetiţă bolnavă; suferinţa ei este ascunsă şi nici un doctor nu i-o poate afla. Fetiţa se topeşte pe zi ce trece fără dureri şi nimeni nu o poate ajuta cu nimic. Mama ei plânge pe ascuns, tatăl ei e trist, iar lumea care o cunoştea spunea cu lacrimi în ochi: „Sărmana Marta e bolnavă”. Adeseori Marta întreba pe mama ei: „Ce am eu, mamă dragă?” Şi doamna care povestea, întreba pe cei din jur:
— Ce credeţi că se va întâmpla cu fetiţa aceasta?
Eu am tăcut, cutremurat de un fior de milă. Am simţit atunci că iubesc cu adâncă putere pe fetiţa aceea necunoscută mie. Când am plecat se înnoptase; cerul era plin de stele şi eu simţit nevoia, dintr-o dată, de o singurătate desăvârşită, ca pentru a da cu ochii de Dumnezeu. Cum vremea era frumoasă am ieşit spre câmp. Călcând pe iarbă, mi se părea că plutesc şi gândindu-mă la fetiţa bolnavă, auzii limpede în cugetul meu: „Ce pot face eu pentru ea?” Privii către cer. Deodată simţii o răcoare binefăcătoare şi parcă puterea nevăzută a lui Dumnezeu îmi şoptea:
— Să te rogi cu putere şi căldură pentru ea!
Aşa am auzit, rar şi clar, cuvânt cu cuvânt. Inundat de o iubire negrăită, căzui în genunchi şoptind: „Mă rog pentru Marta!”
Din noaptea aceea, de fiecare dată când mă rugam, în rugăciunea mea ceream de la Dumnezeu şi sănătate pentru Marta. Să te rogi pentru o fiinţă pe care tu nu o cunoşti! Niciodată n-aş fi crezut că poate fi pe lumea aceasta o faptă mai dezinteresată ca aceasta: să te rogi pentru cineva pe care nici măcar nu-l cunoşti. Sufletul ţi se umple de o căldură şi lumină, cu neputinţă de a le descrie. Şi m-am rugat mereu.
Şi iată că în altă zi, întâmplarea mă duse în casa unui alt prieten de-al meu. Nu cunoşteam toată lumea de acolo şi de aceea stăteam mai retras într-un birou, gândind şi la fetiţa mea Marta, pe care sufletul o simţea cu putere.
Priveam spre forfotul de lume din camerele vecine, când veni spre biroul meu o fetiţă vioaie, îmbrăcată în alb şi cu privirea cercetătoare. Când îi văzui privirea avui o cutremurare: aceasta trebuie să fie Marta! Sigur că e ea!
O chemai şi veni voioasă.
— Tu nu eşti Marta?
Ea mă privi cu mirare, dar liniştită:
— Da, eu sunt Marta.
— Acuma eşti bine, sănătoasă?
— Da, acum sunt sănătoasă, sunt foarte bine.
— Bravo, foarte bine apăsai eu cu adâncă mulţumire.
Fetiţa se uită la mine cu o privire întrebătoare şi-mi zise repede:
— De unde mă cunoşti?
— Rămăsei încurcat.
— Eu? Nu te cunosc dar… dar… te cunosc… O pasăre albă, care se cheamă Pasărea Domnului, mi-a spus că ai fost bolnavă şi că acuma te-ai făcut bine!
Fetiţa râse fericită şi plecă în salon.
Eu, cu lacrimi calde, în acel birou, nevăzut de nimeni, am mulţumit lui Dumnezeu pentru marea Lui bunătate.

Minciuni nevinovate

96. Minciuni nevinovate, dar… cu urmări amare.

Bărbatul trăia atât de bine cu nevasta lui. Casa lor era o oază binecuvântată a adevărului. Dragostea, încrederea şi adevărul stăpâneau peste ei. Adeseori se uitau la cei din jur şi cu greu puteau pricepe zbuciumul şi vrajba, minciuna şi ura care stăpâneau viaţa lor învolburată. Cu atât mai mult atunci se simţeau cei doi soţi stăpâni pe viaţa lor.
Într-o zi însă se petrecu ceva nespus de simplu şi totuşi ciudat. Fiind dus în oraş, soţul avu de telefonat ceva acasă.
Îi răspunse voios nevasta. Îi spuse ce avu de spus şi, când să închidă telefonul, femeia îl întrebă ca de obicei de unde vorbeşte. Lui îi veni în gând să glumească şi-i spuse alt loc decât acela de unde vorbea la telefon. O minciună mică nevinovată, fără nici un gând rău, ca o glumă.
Trecură mai multe zile şi întâmplarea sau diavolul făcu ca soţia fără să vrea să afle că bărbatul nu-i telefonase din locul în care el spusese. Femeia îi spuse simplu: De ce m-ai minţit?
Bărbatul nu-şi mai aminti bine despre ce era vorba şi-i spuse sincer că nu-şi mai aduce aminte bine. Soţia nesigură şi intrigată de felul cum i-a răspuns îi repetă întrebarea. El amintindu-şi zise râzând: Am glumit. O minciună nevinovată.
Dar râsul lui i se păru fals şi femeia cu îndoială în suflet zise apăsat:
— De ce ai făcut aşa?
Fireşte bărbatului îi fu peste măsură de greu să limpezească lucrurile şi îndoiala pătrunse în sufletul senin al femeii.
Începutul fusese greu: îndoiala aduse neîncrederea, neîncrederea aduse bănuială, bănuială atrase după ea gelozia, iar gelozia slăbirea dragostei. Căminul lor fericit, bazat pe adevăr, încredere şi iubire începu să se clatine. Tovarăşii de viaţă fericiţi de altă dată deveniră duşmani între ei. Toate încercările lor de a se iubi ca la început fură zadarnice. Căminul fericit de odinioară se nărui.
Şi iată, dragii mei, ce-a putut clădi diavolul pe un fleac, pe un firicel neînsemnat al unei minciuni nevinovate. Iată de ce nu trebuie să minţim niciodată, oricât de mică sau neînsemnată ar fi minciuna.
Iată de ce Dumnezeu ne porunceşte fiecăruia: Să nu minţi (Porunca IX-a din Decalog)

Conştiinţa

95. Conştiinţa.

Iată cum s-a întâmplat la o predică dintr-o biserică plină de lumină şi har. Un om a intrat cu gând rău – să fure. El ştia că oamenii când se roagă, nu mai sunt atenţi la cele din jur, aşa că în astfel de clipe lesne se poate fura o pălărie atârnată pe undeva. Şi nici păcatul nu e aşa de mare credea omul.
Şi omul acela cu gândul rău a intrat în biserică, a privit, s-a lămurit şi a furat o pălărie. Mulţumit s-a strecurat pe uşă s-a dus acasă şi a pus-o pe cap, potrivindu-se ca şi cum ar fi fost a lui.
Dar – minune!
— Cum a pus-o pe cap au început să-i sune în urechi fragmente din predica de la Biserică: „Ci mulţi vor crede că dacă nici un om nu le-a văzut fapta lor cea rea, sunt liberi şi scăpaţi de pedeapsă. Dar duhul lui Dumnezeu nu-i lasă nepedepsiţi ci-i chinuie prin conştiinţa lor”.
Auzind omul aceste cuvinte în sinea lui, repede a pus mâna pe pălărie, ca să o scoată de pe cap. Dar altă minune. Pălăria parcă se lipise de cap şi nu o mai putu scoate, în timp ce în mintea lui auzea cuvintele preotului, care predica: „Dar vine o vreme, omule, când vei fi ars de focul căinţei. Ai grijă, omule, că în veci nu vei scăpa de ochiul lui Dumnezeu, care necontenit e aţintit asupra ta”. Omul rămase înmărmurit. Acum nu mai putea desluşi măcar dacă grăieşte pălăria sau ceva tainic din creierul şi fiinţa lui. Se înspăimântă. Vru iar să scoată pălăria, dar zadarnic. Părea că-i acolo de când lumea. Cuprins de remuşcare, omul căzu în genunchi şi şopti atât: „Doamne, iartă-mă pe mine păcătosul!”
În sufletul său glasul predicii se auzea mai departe. Când gândul căinţei curate, al părerii de rău pentru fapta cea rea săvârşită vine pe albia lacrimilor, nu sta omule la îndoială, ci mergi degrabă în faţa lui Dumnezeu şi spune-i gândul tău, căindu-te sincer. El te va ierta.
Omul se ridică în acel moment din genunchi şi porni în neştire spre undeva. Nu-şi dădu seama pe unde mersese, dar deodată se trezi uimit şi spăimântat în faţa bisericii de unde furase pălăria. Privi aiurit şi-şi zise „Cine m-a adus aici?” Duse mâna la pălărie ca să se descopere. Pălăria se desprinse aproape singură, încet, omul păşi pe treptele Bisericii şi intră înăuntru. Nu mai era nimeni; doar omul se serviciu care făcea curăţenie. Privi cu teamă catapeteasma nemişcată şi măreaţă. Se îndreptă spre un loc. Puse pălăria. Simţi în cugetul lui o uşurare caldă şi luminoasă.
I se păru că icoana şi Crucea de pe iconostas se mişcă în lumină; omul îşi plecă fruntea, cerând şi primind iertarea. Paracliserul se uită nedumerit după un om care pleca din Biserică cu capul descoperit.

Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie

Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie:

1.Sfinte Mucenic Sfințit,
Preot al Celui Divin
Te slăvesc acum smerit
Toți cei ce spre tine vin!

2.Vas ales al Lui Hristos
Și Păstor folositor,
Toți cu suflet credincios
Imnuri îți aduc în cor.

3.Preot Domnului Cel Sfânt,
Dreaptă pildă de trăire,
Ne primește astăzi blând
Cântecul de prăznuire!

4.Căci pe Domnul ai slăvit
Prin purtare și cuvânt
Pe cel slab și necăjit
Îl primește orișicând!

5.Crucea vieții ai purtat,
Pe Stăpânul lăudând,
Iadul tot ai rușinat
Prin trăire,grai și gând!

6.Martiriul, schingiuirea
Ai primit plin de răbdare
Luând pe veci de veci slăvirea
Cea din Cer prin încercare!

7.Căci vrăjmașii te răneau
Ca să lași Sfânta Credință
Fără milă te munceau
În dureri și suferință!

8.Dar prin Domnul le răbdai,
Biruind și înfruntând
Pe satan îl afundai
Tot mai mult în iadul crunt.

9.Iar pe cel nelegiuit,
Izbăvind prin rugăciune
Grabnic l-ai tămăduit
Spre a face cele bune.

10.Căci mâinile celui care
Te strujea,au stat lipite
De al tău trup spre mustrare
Fiind prin tine slobozite.

11.Căci pe Domnul ai rugat
Pe ighemon izbăvind
Și așa mulți au aflat
Slava Lui Hristos privind.

12.Și prin tine au crezut
Mulți, urmând Calea Divină
Și pe idoli au pierdut
Luând a Cerului Lumină.

13.Haralambie, Sfânt Părinte,
Și pe noi ne ocrotește
Ruga noastră cea fierbinte
Sus în Ceruri ne-o primește!

14.Ne îndrumă spre Hristos
Ca prin tot ce făptuim
Să dăm rod cu bun folos
Și în veci să te slăvim!

Ana-Georgiana Grigore

Dragostea mamei

94. Dragostea mamei.

Iată că într-o zi, moartea înfăşurată într-o mantie neagră, trecea printr-un sat. La poarta unei case auzi un oftat:
— Of, Doamne, ce să mă mai fac eu?
Moartea văzând o femeie cu capul între palme, se aşeză lângă ea pe bancă şi după aceea o întrebă ce s-a întâmplat, iar femeia răspunse:
— Sunt văduvă şi am cinci copii micuţi, cărora nu am ce să le dau de mâncare.
„Aha, se gândi moartea; taci că am nimerit bine; îmi fac mare pomană cu ea, dacă îi voi lua măcar un copil. O mai scap de griji.” Apoi zise tare:
— Femeie, dă-mi un copil să-l iau cu mine! De acum n-o să-ţi mai ceară de mâncare, nici îmbrăcăminte şi o să poţi mai uşor să îngrijeşti pe ceilalţi. Dar să ştii că nu ţi-l mai dau înapoi.
Femeia stătu mult pe gânduri.
— Bine te-ai gândit cucoană. Mă duc să-ţi aduc unul.
Femeia intră în casă, dar aici nu mai merse treaba aşa de repede. Văduva se uită lung la toţi copiii, care dormeau unul lângă altul. Ea îi ridică unul câte unul în braţe, se uită la ei şi apoi îi lasă jos pe pat. Atunci moartea zise:
— Lasă-mă să aleg eu, căci văd că nu te înduri să-i dai. Dă-mi-l p-ăsta mai mare, căci cu el cheltuieşti mai mult decât cu ceilalţi.
— Vai, cucoană, cum să ţi-l dau; el e cel mai mare şi în el mi-e toată nădejdea pe viitor.
— Din partea mea poţi să-l ţii. Dă-mi-l pe-al doilea.
— Cum să-l dau eu pe Vasilică al meu? Numai el ne face să uităm necazurile. Ne înveseleşte pe toţi cu glumele lui şi fără el ar fi casa pustie.
— Dacă ţi-e atât de drag, zise moartea, iaca nu-l mai iau, dar dă-mi fetiţa, căci după urma ei o să ai mai multe griji decât bucurii!
— O, cucoană, ai ales pe cel mai drag copil. În curând se va face măricică şi îmi va ajuta la treburile casei noastre.
— Bine, ţi-o las, dacă ţii la ea atât de mult. Dă-mi pe cel mai mic, căci până s-o face el de ajutor, e vreme!
— Vai, cucoană, cum să-ţi dau eu pe cel mai drăgălaş dintre toţi copiii. Acum e întuneric, nu se vede, dar e ca un trandafir înflorit. Măcar că e numai de 4 ani, dar e deştept şi inimos, de se miră lumea de el!
— Mi se pare că nu prea eşti zdravănă la cap, zise moartea necăjită. Nu ne-am înţeles să-mi dai un copil? Uite îl iau pe cel mai mic, căci nu ţi-e de nici un ajutor, nu e nici deştept, nici mare, ci urât şi cocoşat.
— Dragă cucoană, zise mama cu ochii plini de lacrimi, e mic, urât şi cocoşat, dar bun e Dumnezeu. Se va face sănătos până va creşte mare. Mie mi se rupe inima la gândul că o să mă despart de el. Nu-l dau eu pe Alexandru, puiul drag al mamei!
Necăjită şi înfuriată că nu a putut cu nici un chip să smulgă prada şi a pierdut atâta vreme degeaba, moartea văzu atunci cât de mare şi de puternică este dragostea mamei pentru copiii ei!

Să ne iubim părinţii

93. Să ne iubim părinţii.

Un om ca de vreo 40 ani nu mai voia să sufere în casa lui pe tatăl său, un bătrân de 72 ani.
— Să te duci din casa mea, îi strigă el, să nu te mai văd în ochii mei, mi s-a acrit de tine.
Bătrânul, lăcrimând şi privind lung casa la care a muncit o viaţă întreagă şi pe care trebuia să o părăsească, se pregăti să plece fără cârtire.
Fiul său însă îl opri câteva clipe şi, întorcându-se către copilul său, care avea vreo 6 anişori, îi zise:
— Du-te cu bunică-tu în grajd şi dă-i o pătură de la cai, să aibă cu ce să se învelească pe unde va poposi.
Copilul se duse repede cu bunicul lui, dar când se întoarse din grajd avea în mâini numai o jumătate de pătură.
— De ce nu i-ai dat-o întreagă? se răsti el la copil.
Dar copilul apropiindu-se mai mult de tatăl său îl măsură din cap până-n picioare şi-i zise grav:
— Am păstrat jumătate din pătură, pentru ca să ţi-o dau mai târziu dumitale când ajuns şi tu la vârsta bunicului te voi izgoni şi eu din casă…
Omul se dezmetici, plânse cu suspine amare şi sărutându-şi copilul, căzu în genunchi înaintea bătrânului său tată şi îi ceru iertare. Din clipa aceea pacea, bucuria şi dragostea au învăluit pe toţi ai casei.

Trâmbiţa Judecăţii

92. Trâmbiţa Judecăţii.

Era odată un mare împărat, care trecând cu mare alai pe drum întâlni doi călugări în haine sărăcăcioase şi cu feţele slabe şi negre. Împăratul ştia că trupurile lor se topiseră de post, rugăciune şi multe nevoinţe. Deci cum îi văzu sări din trăsură se înclină lor până la pământ apoi îi îmbrăţişă şi-i sărută cu dragoste. Boierii şi alaiul nu suferiră fapta împăratului dar nu avură curajul să-i spună. De aceea se duse la fratele împăratului care locuia în oraş şi-i spuseră să se ducă el la împărat să-i zică să nu se mai facă de râs în faţa lumii, sărutând şi îmbrăţişând nişte zdrenţăroşi fie ei chiar călugări sau preoţi.
După ce fratele îi zise împăratului că nu se cuvine a se comporta aşa cu nişte oameni ca aceia, împăratul îi explică de ce îi respectă, dar fratele său nu înţelese.
Împăratul avea un obicei: când trebuia să-i facă vreunui supus judecată de moarte, îi trimitea un slujbaş care-i suna dântr-o trâmbiţă al cărui sunet auzindu-l oamenii, ştiau toţi că cineva este rânduit spre moarte.
Când se înseră, împăratul porunci slujbaşului să meargă la poarta fratelui său ca să-i trâmbiţeze.
Acesta când auzi şi văzu că este în faţa porţii lui, se gândi ce-l aşteaptă şi îşi întocmi acte pentru moarte, în plânsetele şi jalea soţiei, copiilor şi cunoscuţilor.
Dimineaţa se prezentă la palat în haine negre, însoţit de familia sa, care se tânguia de moarte. Împăratul chemă pe fratele său înaintea sa şi văzând cum se tânguieşte îi zise:
— O, neînţeleptule şi nesocotitule; dacă te speriaşi atât de mult de trimisul fratelui tău, împăratul, care îţi este frate după trup şi căruia nimic nu i-ai greşit, cum ai îndrăznit ca ieri să mă cerţi pe mine pentru faptul că am îmbrăţişat şi am sărutat pe trimişii lui Dumnezeu, care mai vârtos decât glasul trâmbiţei îmi vestesc mie moartea şi înfricoşata Judecată a Stăpânului meu Dumnezeu căruia multe şi mari greşeli ştiu că am făcut? Mergi acasă liniştit, dar nu uita toată viaţa ta că după moarte ne va suna Trâmbiţa Judecăţii lui Dumnezeu, care ne va da nouă după faptele noastre. Iar pe slujitorii lui Dumnezeu să-i cinstim, ca pe unii ce se îngrijesc de noi pentru viaţa veşnică.