Toate articolele scrise de pr.dobrescu

Trâmbiţa Judecăţii

92. Trâmbiţa Judecăţii.

Era odată un mare împărat, care trecând cu mare alai pe drum întâlni doi călugări în haine sărăcăcioase şi cu feţele slabe şi negre. Împăratul ştia că trupurile lor se topiseră de post, rugăciune şi multe nevoinţe. Deci cum îi văzu sări din trăsură se înclină lor până la pământ apoi îi îmbrăţişă şi-i sărută cu dragoste. Boierii şi alaiul nu suferiră fapta împăratului dar nu avură curajul să-i spună. De aceea se duse la fratele împăratului care locuia în oraş şi-i spuseră să se ducă el la împărat să-i zică să nu se mai facă de râs în faţa lumii, sărutând şi îmbrăţişând nişte zdrenţăroşi fie ei chiar călugări sau preoţi.
După ce fratele îi zise împăratului că nu se cuvine a se comporta aşa cu nişte oameni ca aceia, împăratul îi explică de ce îi respectă, dar fratele său nu înţelese.
Împăratul avea un obicei: când trebuia să-i facă vreunui supus judecată de moarte, îi trimitea un slujbaş care-i suna dântr-o trâmbiţă al cărui sunet auzindu-l oamenii, ştiau toţi că cineva este rânduit spre moarte.
Când se înseră, împăratul porunci slujbaşului să meargă la poarta fratelui său ca să-i trâmbiţeze.
Acesta când auzi şi văzu că este în faţa porţii lui, se gândi ce-l aşteaptă şi îşi întocmi acte pentru moarte, în plânsetele şi jalea soţiei, copiilor şi cunoscuţilor.
Dimineaţa se prezentă la palat în haine negre, însoţit de familia sa, care se tânguia de moarte. Împăratul chemă pe fratele său înaintea sa şi văzând cum se tânguieşte îi zise:
— O, neînţeleptule şi nesocotitule; dacă te speriaşi atât de mult de trimisul fratelui tău, împăratul, care îţi este frate după trup şi căruia nimic nu i-ai greşit, cum ai îndrăznit ca ieri să mă cerţi pe mine pentru faptul că am îmbrăţişat şi am sărutat pe trimişii lui Dumnezeu, care mai vârtos decât glasul trâmbiţei îmi vestesc mie moartea şi înfricoşata Judecată a Stăpânului meu Dumnezeu căruia multe şi mari greşeli ştiu că am făcut? Mergi acasă liniştit, dar nu uita toată viaţa ta că după moarte ne va suna Trâmbiţa Judecăţii lui Dumnezeu, care ne va da nouă după faptele noastre. Iar pe slujitorii lui Dumnezeu să-i cinstim, ca pe unii ce se îngrijesc de noi pentru viaţa veşnică.

Judecata lui Dumnezeu

91. Judecata lui Dumnezeu (banii, rudele şi faptele bune).

Un om avea trei prieteni. Pe doi dintre ei îi iubea foarte mult, cel de-al treilea îi era oarecum indiferent, deşi acesta îl iubea cel mai mult şi îi voia numai binele.
Odată fu chemat omul nostru în faţa judecăţii. El îşi chemă prietenii ca martori; dar primul se scuză că are treabă, al doilea merse până la uşa tribunalului şi se înapoie, zicând că-i e frică de judecător, iar al treilea, pe care se bazase cel mai puţin, veni, vorbi şi arătă nevinovăţia prietenului şi câştigă procesul, încât i se dădură şi despăgubiri.
Trei prieteni are omul în lume. Cum se poartă ei în ceasul morţii, când Dumnezeu îl chemă pe om în faţa judecăţii?
Banii, cel mai bun prieten al lui, îl părăsesc cei dintâi şi nu merg cu el. Rudele şi prietenii îl însoţesc până la marginea gropii şi apoi se înapoiază fiecare la casa sa. Al treilea prieten sunt faptele lui bune, făcute din dragoste. Numai ele îl însoţesc pe om până la Tronul Judecăţii lui Dumnezeu. Ele merg înainte, vorbesc pentru el şi află milă şi îndurare, dobândindu-i Mântuirea.

Conştiinţa

90. Conştiinţa (Glasul dreptăţii).

Un om bogat, cu numele Săvoiu, alungă pe o chiriaşă săracă, o biată văduvă cu 5 copii, pentru că nu mai avea cu ce să plătească chiria. Ea se înfăţişă încă o dată în faţa bogătaşului, însoţită de cei 4 copii mici, căci al cincilea era bolnav în pat, pentru a-l ruga să-i lase măcar 7-8 zile, până se va însănătoşi copilul cel mic, dar Săvoiu nu vru, nici în ruptul capului. Femeia îngenunche cerându-i îndurare, iar copii plângeau, dar nepăsător Săvoiu merse în pavilionul din grădină ca să se odihnească aşa cum obişnuia el în fiecare zi.
Era o după amiază înăbuşitoare, nici un fir de aer nu se mişca, iar în spatele grădinii se auzea zgomotul molcom al râului. Săvoiu încercă să adoarmă, dar nu putea; simţea parcă o răcoare în tot trupul, iar vâjâitul apei râului i se părea prea tare. Din îndepărtări se auzi tunetul întârziat al unei furtuni; atunci i se păru că aude un glas. Era glasul conştiinţei, glasul dreptăţii. Se sculă, cutremurându-se de o frică neînţeleasă, şi porunci servitorilor s-o caute pe văduva cu cei 5 copii şi s-o aducă înapoi de unde plecase. Dar ea plecase cu copiii în pădure şi nu putea fi găsită nicăieri.
A doua zi află că murise copilul cel bolnav, iar mama, cu cei 4 copii rămaşi, găsise adăpost la un om sărac, dar credincios şi cu frică de Dumnezeu.
Săvoiu începu să urască grădina, pavilionul, râul, vântul şi îi fu groază de întunericul liniştit al nopţii care se lăsase. În curând căzu într-o boală grea. În aiureala când a căldurilor, când a tremurăturilor, pomenea întunericul nopţii şi tunetul furtunii. Peste câteva zile îşi dădu duhul.
Glasul conştiinţei a răsunat în sufletul lui, dar, fiind prea târziu, Săvoiu nu a putut repara nimic. S-a împlinit zicala înţelepciunii populare, care sună aşa: După faptă şi răsplată.

Patima lăcomiei

89. Patima lăcomiei (Cum moare un zgârcit).

Un negustor de vinuri adună o avere enormă, toată în bani, precum de obicei fac cei zgârciţi. Îi plăcea să privească şi să dezmierde banii, iar el trăia în lipsă de toate.
Veşnic la grija că i s-ar putea fura banii, a chemat un meşter ca să-i facă o ascunzătoare în pivniţă, cu uşă de fier şi un mecanism ascuns.
Meşterul după ce a terminat lucrarea a arătat zgârcitului unde să apese pe un cui abia văzut, ca să se deschidă zăvorul uşii. După ce a primit banii cu chiu, cu vai de la zgârcit, meşterul a trebuit să jure că nu va spune nimănui secretul.
În fiecare zi, zgârcitul cobora în pivniţă pentru a-şi sătura privirea cu strălucirea banilor.
Într-o zi, pe când era cu ochii la bani, i se stinse lampa şi neavând chibrit începu să strige după ajutor, dar nimeni nu-l auzi din pivniţă. A încercat să spargă uşa, dar nu putu, căci o comandase din fier ca să n-o spargă hoţii.
Au trecut multe zile şi oamenii nemaivăzându-l au dat vestea dispariţiei lui. Meşterul, bănuind ce s-a întâmplat, a anunţat organele în drept şi astfel s-a constatat că zgârcitul a murit de sete şi foame călare pe grămada de bani.
Zgârciţii şi lacomii, după ce îşi omoară sufletul, îşi omoară trupul prin moarte ruşinoasă.

Mulţumim lui Dumnezeu, făcând bine oamenilor

88. Mulţumim lui Dumnezeu, făcând bine oamenilor.

La Roma, un tânăr suferise de o boală grea şi se făcuse bine. Când ieşi în grădină, după atâtea zile de boală plin de bucurie lăudă pe Dumnezeu cu glas tare zicând:
— O, Preabunule Părinte, dacă un om ar putea să-Ţi răsplătească pentru ceva, cu câtă plăcere şi bucurie aş voi să-Ţi dau toate avuţiile mele!
Aceste cuvinte le auzi Ion, numit Ciobanul, şi-i zise tânărului bogat:
— De la Dumnezeu de sus vine darul cel bun; dar într-acolo nu poţi trimite nimic; Dumnezeu primeşte mulţumirea noastră prin locţiitorii Săi. Vino după mine!
Tânărul urmă pe moşneagul cel credincios Ion Ciobanul şi ajunseră la o casă sărăcăcioasă. Acolo era numai sărăcie şi suferinţă. Tatăl zăcea bolnav, mama era fără o mână şi se văitau că nu aveau o bucată de pâine nici măcar pentru copiii lor care plângeau de foame.
Tânărul se înfioră de cele ce văzu. Ion îi zise:
— Iată aici un altar pentru jertfa dumitale! Iată pe fraţii Domnului Iisus şi pe locţiitorii Lui.
Tânărul le dădu bani pentru mâncare şi îmbrăcăminte şi îngriji de cei bolnavi, care mulţumiră.
Morala: îndreaptă recunoştinţa ta în sus către Dumnezeu şi apoi în jos către oameni.

Recunoştinţa unui animal

87. Recunoştinţa unui animal.

Un sclav cu numele de Androcles, fugise de la stăpânul său într-o pădure şi locuia într-o peşteră. Deodată auzi un răget de fiară sălbatică şi la gura peşterii apăru un leu. Nenorocitul om credea că nu mai are scăpare, însă fiara se apropie încet, scoţând nişte urlete de durere, ca şi când ar fi cerut ajutor.
Androcles a prins curaj şi s-a apropiat mai mult; el a observat că leul şchioapătă, având o rană la picior. Sclavul luă laba leului în mână îi umezi rana cu salivă, ca un doctor şi-i trase un spin mare care intrase în călcâiul animalului. Leul suspină adânc, Androcles apăsă pe umflătură, curăţă rana, o spălă, în timp ce leul suferea cu multă răbdare.
După un timp scurt, leul simţindu-se mai uşurat de dureri, începu a sări, a bate din coadă şi apoi linse cu recunoştinţă mâinile şi picioarele doctorului său.
De acum încolo, Androcles deveni prietenul animalului cu care împărţea mâncarea zilnică, timp de câteva luni, după care sclavul Androcles fu prins de către nişte oşteni înarmaţi care-l duseră la stăpânul de la care fugise.
Androcles a fost osândit la moarte, prin aruncarea ca hrană leilor. În acest scop un leu a fost lăsat fără hrană câteva zile pentru a-l mânca pe Androcles. Ziua s-a apropiat; lumea s-a adunat în jurul arenei. Se auzi răcnetul leului nemâncat; se făcu o tăcere înfiorătoare; lumea aştepta cu sufletul la gură, cutremurată de ceea ce avea să vadă. Dar frica şi întristarea poporului se prefăcu în câteva clipe în uimire şi mare bucurie când văzură că leul înfometat, în loc să-l sfâşie pe sclav, se învârte pe lângă el, se culcă la picioarele lui ca un câine credincios pe lângă stăpânul său.
Cârmuitorul ţinutului aceluia porunci lui Androcles să dezlege taina acestei nemaipomenite întâmplări. Androcles începu a povesti înaintea întregului popor adunat, cum petrecuse el în pădure împreună cu leul.
Toţi cei de faţă se bucurară de aceasta, văzând că şi fiarele sălbatice, prin răbdare şi mulţumire, se domesticesc şi capătă simţiri de om.
Atunci toţi într-un glas se rugară de căpetenia ţinutului aceluia să-l ierte pe Androcles, iar acesta nu numai că-l iertă, ci îi mai dădu şi leul în dar, care prin recunoştinţa lui l-a scăpat pe Androcles de la moarte de două ori.
Morala: Bine faci, bine găseşti.

Datoria faţă de părinţi

86. Datoria faţă de părinţi.

Un tânăr hotărî să se căsătorească. El promise viitoarei soţii, după dorinţa ei, să alunge din casă pe bătrânul lui tată. Conduse deci într-o zi pe bătrân afară din sat, spunându-i să se ducă unde va voi, căci la el nu mai are ce căuta. În casa lui nu mai era loc şi pentru el. Ochii bătrânului se umplură de lacrimi şi zise fiului său:
— Vezi acolo sus pe deal piatra aceea mare? Până acolo l-am condus şi eu pe tatăl meu, lăsându-l apoi în voia sorţii. Condu-mă deci şi tu până acolo.
— Dumnezeule, ce aud? strigă fiul, cutremurat. Tu, tată, ai făcut părinţilor tăi aceeaşi nedreptate pe care voiam să ţi-o fac şi eu ţie acum? Oare şi copiii mei vor face cu mine astfel? Vino înapoi cu mine şi de acum înainte cea mai bună cameră din toată casa mea va fi a dumitale, iar eu voi avea grijă de tine în fiecare zi şi te voi apăra de toate nevoile şi bolile până când vei închide ochii.
Morala: Să nu uităm porunca dumnezeiască, care ne spune: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ.

Munca – răbdarea – deprinderea

85. Munca – răbdarea – deprinderea.

Un împărat a plecat într-o zi la vânătoare. Pe drum, apucându-l furtuna şi ploaia, se adăposti la o colibă sărăcăcioasă. Înăuntrul colibei, împăratul dădu de nişte copii, care şedeau în jurul unei străchini mari, pline cu fiertură. Îmbucau copiii cu atâta plăcere din fiertură, de ţi-era mai mare dragul să-i priveşti. Obrajii le erau rumeni şi bucălaţi.
— Cum este cu putinţă, întrebă împăratul pe mama copiilor, ca să mănânce cineva cu atâta poftă nişte mâncare atât de simplă, fără carne, şi pe deasupra să fie atât de frumoşi la faţă şi atât de sănătoşi, cum sunt copiii dumitale?
— Să trăieşti, Măria Ta! răspunse mama copiilor. Mâncarea lor nu este proastă, căci în ea se află trei feluri de ierburi: mai întâi este munca, pentru că trebuie să-şi câştige hrana lucrând, a doua este răbdarea, fiindcă până la vremea mesei nu le mai dau nimic să mănânce şi a treia este deprinderea, pentru că i-am învăţat să se mulţumească cu ce au, fără să cunoască alte bucate mai bune.
Când plecă, împăratul îi dădu femeii o pungă cu bani, nu atât pentru sărăcia familiei, cât pentru educaţia pe care o dădea copiilor ei, pentru modestia ei şi dragostei pentru muncă, răbdare şi bune deprinderi.
Morala: Munca cu a ei povaţă, pe copii la bine-nvaţă.

Cu răbdare scapi de patimă

84. Cu răbdare scapi de patimă.

Florian a căzut la pat; s-a îmbolnăvit foarte rău, dar nu pentru că a muncit prea mult, nu, ci pentru că l-a doborât patima băuturii – rachiul.
— Dacă nu te laşi de băutură, îi zise doctorul, să ştii că ai să te prăpădeşti. Rachiul este o otravă, mai ales pentru tineri.
— Nu mă pot lăsa răspunse Florian. M-am deprins cu el şi în fiecare zi trebuie să beau o sticlă de asta.
— Am eu leac, măi băiete, adăugă doctorul, numai să ai răbdare să-l iei multă vreme.
Şi într-adevăr a doua zi aduse o cutioară plină cu nişte boabe, ca nişte pietricele.
Pune în fiecare zi câte o bobiţă din astea în sticla ta de rachiu, dar să n-o mai scoţi din ea. Astfel rachiul n-o să-ţi mai facă rău.
Zis şi făcut. Florian închipuindu-şi că aceste boabe aveau puterea de a nimici otrava din rachiu, urmă întocmai sfatul doctorului şi astfel bău, în fiecare zi, câteva picături de rachiu mai puţin.
Când sticla se umplu de bobiţe, Florian se dezbărase cu totul de patima băuturii.
Morala (învăţătura) este aceasta:
E prea uşor să te înveţi la rele, Dar prin răbdare poţi să scapi de ele.

Răbdarea

83. Răbdarea.

Petrică este un copil ca toţi copiii; vrea să ştie tot; de aceea întreabă mereu pe tatăl său ba de una, ba de alta: de ce răsare soarele, de ce ninge, de ce bate vântul şi multe altele.
Ieri Petrică a fost cu părinţii lui la circ. Cum au sosit acasă, Petrică a început cu întrebările. De multe lucruri s-a dumirit el, dar de una nu; aşa că îl întrebă pe tăticul cum de poate un om să ridice cu mâinile lui şi să-l ţină sus un bou mare şi gras. O fi omul puternic, dar oricum, boul e greu nu glumă.
— Apoi, măi Petrică, vezi tu, acolo pe lângă putere mai este şi altceva. Omul acela care ridică boul îţi poate arăta că în viaţă omul are nevoie de multă răbdare şi de multă străduintă.
— De ce, tată?
— Ai răbdare să-ţi explic. Omul de aseară de la circ a început prin a ridica viţeluşul abia născut. Ce-i un viţeluş? Nimica toată. Şi cum se scula de dimineaţă, alerga la grajd şi ridica viţeluşul de câteva ori în sus. Cu cât creştea viţeluşul pe zi? Mai cu nimic – adică, cu foarte puţin. De aceea omul nu simţea greutate mare când îl ridica şi zi de zi, cu multă răbdare şi stăruinţă, l-a ridicat până s-a făcut un bou mare şi gras. Acum îl ridică tot atât de uşor, ca şi atunci când era viţeluş, datorită răbdării de a exersa zilnic. Petrică a înţeles că: prin învăţătură, muncă şi răbdare, ajunge omul luminat şi tare.