Dragostea, Bunătatea, Iertarea

99. Dragostea. Bunătatea. Iertarea.

Doi oameni se certau. Adică, la drept vorbind, numai unul îl certa pe celălalt. Zicea:
— Ce? Credeai că am fost sincer cu tine? Nu eram, ci râdeam de tine.
Celălalt, blajin, cu bunătate privind la el, răspunse:
— Ştiam.
— Îţi aduci aminte când îţi spunem că ţin la tine? Minţeam.
— Ştiam…
— Când te-am împrumutat am făcut-o ca să te umilesc.
— Ştiam…
— Te-am înşelat când ţi-am spus că te admir pentru activitatea şi succesul tău.
— Ştiam…
Cel ce lovea atât de crud într-un suflet de om, se opri dântr-o dată ca fulgerat de o putere nevăzută. Căscând ochii, şopti:
— Cum, tu ştiai de toate astea, şi-ai tăcut?
— Da…
— Şi nu m-ai urât?
— Nu. Te-am iubit.
Cei doi se priviră. Ceva se prăbuşea într-un suflet. Omul căzu năruit la pământ şi hohotind de plâns, abia putu rosti:
— Mă mai poţi ierta?
Celălalt, plin de bunătate, cu lacrimile pe gene, îi puse mâna pe creştet, spunându-i încet:
— De vreme ce te iubeam, te-am şi iertat.