Minciuni nevinovate

96. Minciuni nevinovate, dar… cu urmări amare.

Bărbatul trăia atât de bine cu nevasta lui. Casa lor era o oază binecuvântată a adevărului. Dragostea, încrederea şi adevărul stăpâneau peste ei. Adeseori se uitau la cei din jur şi cu greu puteau pricepe zbuciumul şi vrajba, minciuna şi ura care stăpâneau viaţa lor învolburată. Cu atât mai mult atunci se simţeau cei doi soţi stăpâni pe viaţa lor.
Într-o zi însă se petrecu ceva nespus de simplu şi totuşi ciudat. Fiind dus în oraş, soţul avu de telefonat ceva acasă.
Îi răspunse voios nevasta. Îi spuse ce avu de spus şi, când să închidă telefonul, femeia îl întrebă ca de obicei de unde vorbeşte. Lui îi veni în gând să glumească şi-i spuse alt loc decât acela de unde vorbea la telefon. O minciună mică nevinovată, fără nici un gând rău, ca o glumă.
Trecură mai multe zile şi întâmplarea sau diavolul făcu ca soţia fără să vrea să afle că bărbatul nu-i telefonase din locul în care el spusese. Femeia îi spuse simplu: De ce m-ai minţit?
Bărbatul nu-şi mai aminti bine despre ce era vorba şi-i spuse sincer că nu-şi mai aduce aminte bine. Soţia nesigură şi intrigată de felul cum i-a răspuns îi repetă întrebarea. El amintindu-şi zise râzând: Am glumit. O minciună nevinovată.
Dar râsul lui i se păru fals şi femeia cu îndoială în suflet zise apăsat:
— De ce ai făcut aşa?
Fireşte bărbatului îi fu peste măsură de greu să limpezească lucrurile şi îndoiala pătrunse în sufletul senin al femeii.
Începutul fusese greu: îndoiala aduse neîncrederea, neîncrederea aduse bănuială, bănuială atrase după ea gelozia, iar gelozia slăbirea dragostei. Căminul lor fericit, bazat pe adevăr, încredere şi iubire începu să se clatine. Tovarăşii de viaţă fericiţi de altă dată deveniră duşmani între ei. Toate încercările lor de a se iubi ca la început fură zadarnice. Căminul fericit de odinioară se nărui.
Şi iată, dragii mei, ce-a putut clădi diavolul pe un fleac, pe un firicel neînsemnat al unei minciuni nevinovate. Iată de ce nu trebuie să minţim niciodată, oricât de mică sau neînsemnată ar fi minciuna.
Iată de ce Dumnezeu ne porunceşte fiecăruia: Să nu minţi (Porunca IX-a din Decalog)